Ține minte, sfârșitul nu-i aici…

Azi se împlinește un an de la terminarea liceului.
Astfel mă tot chinui de câteva zile să găsesc un răspuns la întrebarea ”Cum aș putea marca momentul?”(dintr-un motiv pur egoist: nu poate pur și simplu să treacă). Poate că dacă aș fi fost în Iași aș fi avut mai multe variante, așa am ajuns la concluzia că singura opțiune rămâne scrisul.
Un an sau 365 de zile de când nu mai urc dealul Copoului în grabă pentru a nu întârzia la prima oră(da, atunci aveam ”prostul” obicei de a nu întârzia și de a mă trezi la ore mai matinale), un an de când nu am mai purtat discuții filosofice(eventual nocturne) cu Maiorescu, Călinescu, Manolescu sau orice mare ”escu” care a avut ceva de spus în materie de literatură și nu în ultimul rând un an de când teza la latină nu mai reprezintă decât un eveniment fatidic din trecut.
În timpul liceului am dat peste o poezie de George Bacovia care se termina cam asa ”Liceu, – cimitir /Al tinereţii mele!”. Azi aș vrea să mă întorc în cimitir. Acolo mi-am format prieteni și m-am format ca om. Acolo am învățat că mâine vei fi mereu mai bun decât azi. Acolo , în inima Copoului ,e singura clădire cu săli înalte, coridoare lungi și mai bine de un veac de istorie care transmite căldură și lumină, care te face să te simți ca acasă. Acolo sunt anii critici ai vieții noastre- adolescența.
Da, mi-e dor de liceu. Mi-e dor de liceul MEU, de clasa cu oglinzi și roci în spate, de floarea de pe pervaz care-mi stârnea în fiecare primăvara alergia, de colegi(de fiecare în parte, dar parcă ar dura prea mult doar să menționezi 36 de persoane), de proiectele la română, de bătăile cu hartie din timpul orelor, de cafeaua de la automat și covrigul de la magazin, de cuvintele inventate de băieții din față (vă mai amintiți de ”umangozaur”) ,de timpul pierdut în Teen, de profesori și parcă mi-e dor și de mine cea de atunci…..

P.S. … și ține minte, sfârșitul nu-i aici…

 

Hai să redescoperim frumusețea lucrurilor mărunte

Astăzi am hotărât să scriu pentru a vă povesti despre un eveniment foarte drag mie.

În 19 Mai, între orele 21:00 și 23.00, Organizația Națională “Cercetașii României”, vă invită la Festivalul Luminii – un proiect sincron care se desfășoară în peste 15 de localități din România.
Festivalul Luminii (www.facebook.com/festivalul.luminii) este un alt fel de festival, un spațiu de manifestare artistică a tinerelor talente, o atmosferă unică creată timp de 2 ore cu zeci de mii de lumânări.

Viața de zi cu zi a devenit o adevarată cursă contra-cronometru pentru cei mai mulți dintre noi. Mereu în lipsă de timp, împarțiti între multe responsabilități, slujbă și familie, uităm cu desăvârșire de sufletul nostru, uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte.

Lumea în care trăim ne obligă să ne planificăm cu atenție fiecare clipă pentru a reuși în ceea ce ne propunem și de multe ori uităm să ne oprim din când în când pentru a-i privi pe cei din jur, pentru a simți vântul, pentru a asculta oamenii, pentru a zâmbi la zâmbetul copiilor, pentru a redescoperi frumusețea lucrurilor mărunte.

Scopul festivalului este de a oferi comunităților locale un eveniment în cadrul căruia tinerii au posibilitatea de a se manifesta prin diferite forme de artă iar participanții se pot deconecta timp de 2 ore, de la problemele și stresul de zi cu zi, bucurându-se de atmosfera creată.

Detalii despre programul din fiecare localitate găsiți pe Facebook, în evenimentele create pentru fiecare locație. Festivalul Luminii are loc în Alba Iulia, Arad, Bacău, Bistrița Năsăud, Brașov, Brăila, București, Cluj Napoca, Deva, Hunedoara, Iași, Miercurea Ciuc, Onești, Oradea, Pașcani, Pildești, Râmnicu Vâlcea, Seini, Târgu Jiu, Tîrgu Mureș, Timișoara și Tulcea.

Tu ce faci sâmbătă seara?

 

Mitul decontării abonamentelor sau de ce TREBUIE să te trezești la 7 dimineața

E adevărat, studenția m-a lenevit în așa un hal încât ora 7 dimineața mă sperie mai mult decât ideea de examen. Principala scuză e că, de cele mai multe ori, prefer să stau până târziu să termin ce am de făcut, în loc să mă trezesc dis-de-dimineață. Având în vedere că restul universului, din bun simț sau din rutinaj are un program diurn , ocazional trebuie să mă conformez și eu….din plăcere sau din necesitate.
Trecând peste această paranteză aș vrea astăzi să vorbesc puțin despre viața de student, care, pe lângă lene, program haotic și mâncat pe apucate îți aduce și anumite privilegii cum ar fi: cupoanele de tren cu care ajungi să faci și bișniț( pe principiu: tu mergi rar cu trenul…lasă că merg eu și pentru tine), biletele la UniFest( brusc descoperim că în noi zace nedescoperit un fin cunoscător și iubitor de teatru, opera sau circ…mai ales dacă e gratis) și ABONAMENTELE DE AUTOBUZ DECONTATE.
DE CE UN ARTICOL DESPRE ASTA?
Pentru că e un fenomen în sine ce antrenează sute de studenți somnoroși să se deplaseze până la facultate la ore la care doar visează să o facă (e interesant să fii la 8 la facutlate atunci când începi cursurile la 14:30) doar pentru că știu sigur că dupa ore 11 nu mai sunt bani. Așa descoperi chiar, că în București există și oameni solitari: ”Am nevoie doar de o ștampilă pe bon, mă lăsați după dvs ca să nu mai stau la rând ” sau ”Trebuie să-mi xeroxez doar cardul, nu durează mult, vă rog.”
Uite așa după ce treci de primele două obstacole datorită unor ochi frumoși care dau splendid din gene ajungi în fața adevăratului obstacol: COADA. Dacă ajungi la 8:40 ai șanse mari să ieși cu bănuții din facultate în mai puțin de 5 minute( în sfârșit ai și tu bani de cafeaua aia pe care nu ai mai avut timp să o bei dimineață acasă). Există și varianta în care traficul din București( mai trebuie să povestesc cuiva cum stă treaba la orele de vârf cu circulația?) îți pune bețe în roate. Atunci ai să ai nenorocul de a ajunge la 9 ”fără” și ai să găsești o coadă până la ieșirea din facultate care o să te facă în timpul îndelungat în care aștepți să te gândești la cât de prost ai fost pentru că nu te-ai trezit mai devreme , cât ghinion ai avut pentru că metroul pleca din stație exact în momentul în care tu ai ajuns pe peron sau la cozile infernale la lapte pe care trebuiau să le îndure ai tăi pentru ca progenitura să crească sănătoasă….progenitură care nu e capabilă nici măcar să se trezească devreme pentru a nu sta la o coadă similară.
După ce faci inventarul gândurilor și îți amintești că mai ai de citit și un număr cu o cifră mai mare de 5 și un 0 în coadă …pentru seminarul de la 14:30 mai sus menționat ai șansa să pleci de acolo cu două tipuri antagonice de stări: Prima e de fericire: ai dormit mai mult, ai și bani….ești o persoană norocoasă. A doua e de frustrare absolută: din capătul scărilor se aude: ”S-au terminat banii!!!” și câteva zeci de voci nemulțumite ce se împrăștie până în curtea facultății mormăie nefericite. Măcar nu ești singurul ghinionist…

De ce un articol despre asta?
Nici eu nu știu, dar parcă merită menționat…

 

…și marea

Inspirată fiind de Mădălina ,m-am gândit să împărtășesc și eu, cu voi, acest moment de bucurie absolută: mergem la mare!!!(în sfârșit am reușit să ne mobilizăm)
De foarte mult timp mi-am dorit să ajung la mare de 1 mai dar distanța Iași- Constanța, cu trenul, m-a speriat (prea multe ore pierdute pe drum). Acum am ocazia să fac acest lucru(drumul de la București e puțin mai scurt) și mai ales cu un grup tare interesant- prieteni noi și vechi, 10 oameni …și marea.
Următorul punct de pe lista ”To Do” e să merg în Vamă cu cortul, dar până atunci Costinești, așteaptă-ne că venim….

 

Universul copilului care va muri copil

De cele mai multe ori am scris texte lungi…sau scurte, complicate..sau simple….indiferent de amplitudine le-am scris cu o ocazie specială. Azi scriu pentru că mi-e dor de tine…
Azi mi-e dor de mama, un cuvânt care face cât un univers și care mereu va întruchipa persoana în jurul căreia se învârte universul nostru .
Pentru că e specială.
Indiferent de câți ani au trecut pe lângă ea, cât ai chinuit-o sau cât de tare se enervează pe tine pentru că tu nu faci mai mult…când ea știe că poți. E specială chiar dacă îți spune ”Bună dimineața! ” atunci când vine lângă patul tău să te trezească, sau atunci când ,deși nu mai ești acasă, te sună pentru că știe că nu ești capabil să faci acest lucru de unul singur. Observi însă cât de importantă e atunci când te trezești cu o alarmă capabilă să ridice în picioare un bloc întreg, dar care ție tot a vocea mamei îți sună ”Ai să întârzii! Să nu îți treacă prin cap că ai să lipsești de la curs, așa că trezirea!”.
Probabil că nici unul dintre noi nu o apreciem la adevărat ei valoare. E un om de la care ai atâtea așteptări și la care ai tendința de a-i da mereu atât de puțin…pentru simplul fapt că extrem de rar îți cere mai mult. Cu toate acestea, indiferent că ai 3, 10, 18, 20 sau 40 de ani în momentele dificile din viața ta singurul lucru pe care ești capabil să îl faci e să strigi: ”Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa” și eventual să te adăpostești în sfera ei magică unde nu te poate atinge nici un meteorit, cu atât mai puțin răutățile lumii din afara brațelor ei.
Probabil că aș putea spune mai multe, dar… cu ce folos? Noi ,oamenii, avem tendința de a descrie persoanele importante din viața noastră în așa de puține cuvinte. Nu pentru că nu ar conta, nu pentru că nu ar fi totul, ci pentru că nu există echivalentul în cuvinte al sentimentelor ce te încearcă când te gândești la ele.
Ce rămâne de făcut: intră în agenda telefonului la litera ”M” apasă butonul verde și când vocea AIA (cea care îți sună cel mai familiar în lumea aceasta) va spune: ”Alo! Ce faci fetiță?” tu să îi spui doar:

Azi mi-e foarte dor de tine….

P.S. Florile sunt pentru tine…

 

Pentru ființele plăpânde, cu piele catifelată care mută munți

Vedem zilnic pe stradă femeia în diferitele ei forme. O vedem copilă  și năbădăioasă, tânără și tulburător de frumoasă, matură și preocupată și nu în ultimul rând… încărunțită și nostalgică.  Vedem femei- femei și femei încă copil,  dar mereu femei: capabile de lucruri nemăsurabile;capabile să plangă și să mute munți, să se plângă că nu mai poate în timp ce merg înainte, să țipe la tine  și să fie dulce și gingașă cu copilul bucălat de lângă tine, să iubească până în pânzele albe și să urască de acolo și până în iad, să plângă de bucurie și să zâmbească când sunte nervoase. Așa suntem noi femeile, adevărate furtuni transformate în oameni, poli extremi adunați într-un singiur corp, fiinte fără de care voi  bărbații nu puteți trăi și fara de care lumea ar fi mai singura, mai trista …si mai tacuta.

Dupa cum am mai spus-o si in alte randuri, mi-a placut capitolul lui Mircea Cartarescu din ”De ce iubim femeile”, capitol cu același nume care din păcate din punctul meu de vedere e singura parte care merita citită, așa că o  îl împărtășesc și cu voi:

”Pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă. Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă. Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subţirime-a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă. Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspecatate de literatură feminină. Pentru că sunt extra¬ordinare cititoare, pentru care se scriu trei sfer-turi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke. Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

În concluzie , indiferent de vârstă, statut, culoare a părului, înălțime a tocului sau lungime a fustei….La mulți ani frumoși!… și să nu lăsați viteza societății actuale să vă fure cel mai prețios lucru: feminitatea.

 

 

Be happy, be scout

”Promit…”
Acum 2 ani ridicam timid și tremurând cele 3 degete pentru prima oară în timp ce îmi primeam eșarfa. Probabil nu o să uit niciodată acel moment, cum nu o să uit niciodată tot ce m-a învățat cercetășia, pentru că a fi cercetaș este unul din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat.
Cercetășia m-a marcat, mi-a oferit prietenii adevărate și experiențe unice. Cel mai important este, poate, faptul că m-a format, făcându-mă să-mi însușesc o serie de principii și legi care mă ghidează instinctiv și mă fac să simt mereu eșarfa la gât, chiar dacă acum stă în majoritatea timpului atârnată de raft. Am învâțat astfel că prin tot ceea ce fac trebuie să încerc să las ”lumea puțin mai bună decât am găsit-o”
La mulți ani dragii mei cercetași! Au trecut 105 ani de când lordul Baden Powell a pus pe picioare mișcarea care a format milioane și milioane de caractere, printre care am avut norocul să ne aflăm și noi.

P.S. Pentru că lucrurile minunate din viața noastră sunt greu de descris în câteva rânduri, am preferat să selectez o serie de poze speciale, din momente speciale.

This slideshow requires JavaScript.

 

Spune-mi…pe cine iubești?

Dacă tot ne aflăm în luna februarie, moment al anului care instinctiv este legat de inimioare, cupidoni și multă iubire pulsând prin artere, mi-am amintit că am promis să scriu despre ”ceea ce iubesc” așa că uite-ma din nou aici, vorbind despre unul dintre cele mai grele cuvinte din viața mea ”Iubirea”.
Când aveam 16 ani și am intrat la cercetași, cei de acolo mă chinuiau cu un joc care suna cam așa: ”Spune-mi: pe cine iubiești?”. Mi-a luat 6 luni să rezolv jocul doar pentru că nu vroiam să intru în el, pentru că dacă ma speriat ceva, vreodată ,atunci acesta a fost iubirea.
Cu toate acestea afirm că sunt ”ceea ce iubesc”, așa că instinctiv, deși am spus-o de atât de puține ori în față cuiva(am spus oare face to face asta?), deși mă simt ca în fața plutonului de execuție de căte ori încep/încerc să o fac( cât de nesigure suntem noi femeile), sunt capabilă de așa ceva.
Spune-mi… pe cine iubești?
Iubesc oamenii din jurul meu, iubesc copii și animalele. Îi iubesc pe cei care m-au susținut de când mă știu dar și pe cei care s-au luptat cu mine (poate pe ei îi iubesc mai mult, pentru că știu că și ei mă iubesc mai mult, dacă le pasă atât de mult încât să lupte cu mine). Îi iubesc pe cei care m-au dezamăgit până acum, dar și pe cei care o vor face în continuare, pentru că dacă nu i-aș iubi nu aș fi dezamăgită. Îi iubesc pe cei care au fost mereu acolo, dar și pe cei care au plecat, pentru că mi-au demostrat cel mai egoist lucru: cât de mult mă iubesc pe mine, încât să nu mă las să cad jos. Îi iubesc ca pe un vis pierdut de vară pe cei ce s-au hotârât, sau pentru care soarta a hotârât,să părăsească drumul ce întrepătrundea viețile noastre. Pentru că până să facă asta au făcut diferența și pentru că au lăsat un gol care mi-a demostrat cât de umană sunt și cât de mult pot să sufăr, deci să iubesc. Îi iubesc pe toți cei cărora le-am spus vreo dată ”Te urăsc”, pentru că nu poți să urăști pe cineva fără să îl iubești orbește. În final îi iubesc pe toți cei care nu au avut niciodată nevoie de cuvinte mari ca să înțeleagă cât de importanți sunt pentru tine ,pentru că până la urmă iubirea e de la sine grăitoare, nu poți să iubești și să nu te marcheze , să nu se vadă -asemeni unui stigmat.
Nu am fost niciodată capabilă să dau nume, momentele de mulțumiri și recunoștiințe sunt mereu pline de cuvinte stânjenitoare și roșeață în obraj. Dar m-am gândit că poate e momentul să fac asta în stilul meu caracteristic ( dacă te simți, înseamnă că te faci ”vinovat”) , arâtându-vă astfel (după cum spunea și Simonne de Beauvoir) ce am reușit să fac eu din ceea ce ați făcut voi din mine.( deși pare o replică egoistă, gândită mai profund o să sesizați că nu e nici pe departe, pentru că aduce în discuție importanța mai multor persoane și modul în care te privesc acestea. Cum tu, ca individ, reușești să faci din toate acestea un om…sau poate chiar un Om).
Într-unul din filmele la care obișnuiesc să mă uit iar și iar și iar, am vâzut că iubirea nu trebuie să zică niciodată mulțumesc sau îmi pare rău, dar trebuie recunoscută și demonstrată. Poate într-o zi ȚIE am să am curajul să îți spun aceste lucruri uitându-mă în ochii tăi, dar până atunci, mai am de înghițit o parte din orgoliu , multă mândrie și poate e timpul să întoarcem jocul .

P.S.: I love you

E rândul tău:”Spune-mi: pe cine iubești?”…

 

”Regimul, partidele și sistemul politic din România”

De curând, forțată de împrejurări ”academice” am intrat în contact cu această carte care aș putea spune că m-a ”luminat” și ajutat să-mi clarific diverse noțiuni ce pluteau ambiguu prin mintea mea. O recomand din tot sufletul și pentru că nu trebuie să mă credeți pe cuvând, am notat mai jos o scurtă prezentare alături de câteva idei și impresii apărute după o primă lectură, pentru a vă convinge și singuri.
Volumul ”Regimul, partidele și sistemul politic din Românie” este scris de către Cristian Preda și Sorina Soare la Editura Nemira în anul 2008 și se întinde pe 230 de pagini împărțite în 23 de capitole structurate în trei părți-Regimul, Partidele,Sistemul Politic.
Lucrarea se remarcă prin complexitatea problemei abordate și îți propune să releve cititorului etapele principale ale costituirii regimului politic romanesc postdecembrist, plecând de la elemente de bază precum instituțiile, făcând astfel lucrarea accesibilă atât pentru cititiorii care își doresc să înțeleagă mai bine acest proces cât și pentru studenții și cercetătorii în știință politică, în drept sau istorie.
După cum apare preziat și în introducere volumului, această ediție reprezintă un amalgam extras din două lucrări precedente ale autorilor: ”Partide și alegeri în România postcomunistă”(1989-2004) publicată de Cristian Preda la Editura Nemira în 2005 și cercetarea doctorală a Sorinei Soare la Editions de l’Université de Bruxelle ”Les parties politiques roumains apres 1989”. Acestor două lucrări li s-au adăugat elemente de cercetare recente publicate atât în România cât și în afara țării.
De apreciat la modalitatea de constructie a textului sunt conexiunile istorice realizate pe parcursul discursului, acestea ajutând în primul rând cititorul să își formeze o cronologie și să situeze cu exactitate evenimentul adus în discuție într-un context atât social cât și istoric.Un exemplu relevant pot fi Constituțiile din România, des aduse în discuție pe parcursul lucrării, și schimbările sau modificările acestora atât de dese care sunt prezentate alături de întreg ansamblul istoric care a dus la acele modificări sau schimbări. În al doliea rând acestă abordare face lectura mult mai explicită, astfel încât numărul consistent de nume și date menționate nu reprezintă un impediment în înțelegerea textului, ci dimpotrivă un element care întreține lectura.
De altfel tema este una des întâlnită în literatura de specialitate a ultimilor ani, aceasta apare ca o necesitate a cititorilor de a-și actualiza cunoștiinele și de a le completa cu informații teoretizate direct pe modelul românesc, dar și ca o consecință directă a democrației.
Pe parcursul textului sunt inserate și părerile altor cercetători din domeniului politic, sugerându-i-se astfel cititorului o gândire multilaterală. Îi întâlnim astfel pe Giovanni Sartori, Geoffrey Pridham, Arend Lijphart, Pedro Magalhaes, Edmund Burke,Juan Linz, Alfred Stepan.
În prima parte, cea care face referire la Regimurile din România, textul pleacă de la noțiuni generale, cum ar fi trecerea treptată de la regim totalitar la regim democratic și etapele prin care se realizează acesta la Constituțiile României(importanța unor astfel de documente, lacunele acestora) și urmările implicite ce au survenit de-a lungul timpului, axându-se pe perioada postcomunistă: conflictele dintre președinte și guvern -cronologia și soluționarea acestora, lipsa de independență a Curții Constituționale(cu precădere în perioada Ion Iliescu) dar și importanța acesteia.Un alt subiect, care face de aceasta data o pledoarie pentru importanța democarației, este apariția unor noi funcții locale precum consilieri și prefecți. Toate acestea împreună cu elemente precum: importanța Parlamentului și a moțiunilor de cenzură, administrația teritorială și conflictele dintre județe, fac obiectul primei părți ce își propune să releve cititorului, cât mai explicit cu putință modalitatea de funcționare a regimului postdecembrist.
Dacă prima parte surprinde prezentul politic având ca principal fundament cel istoric, a doua parte a lucrării,cea care face referire la partidele politice poate fi considerată o lecție de istorie progresivă, de la unipartidism la fragmentarea treptată ce a avut ca principală consecință pluripartidismul. Astfel că primele două capitole prezintă traiectoria PC dar și a organizațiilor ce nu reușeau totuși să îndepărteze România de un ”regim de partid monopolist” (Raymond Aron).Începând de la capitolul trei se face trecerea la diferitele tipuri de partide, familii politice, alianțe și uniuni dar și la concepte noi precum pragul electoral, importanța numărului de membrii, disproporționalitatea sistemului politic, majortăți parlamentare și volatilitate electorală. Acestea sunt conceptele cu care ne întâlnim în următoarele cinci capitole și care sunt susținute de statistici și deja obișnuitele comparații cu perioada 1945-1989 dar și cu cea interbelică. Cu toate acestea, a doua parte a cărții reprezintă mai mult decât o cronologie a partidelor, fiind cu precădere baza de la care cititorul poate pleca pentru a întelege mișcările politice din ultimele decenii dar și cauza acestora.
Detașându-se oarecum de structura cu care ne-au învâțat primele două secțiuni, cea de a treia aduce cu mult procesul politic în perioada acutală, senzație care se datorează probabil și importanței pe care i-o acrodă acestă parte contextului european dar și a unor teme des întâlnite în agenda politcă a ultimilor ani( fac aici referire la teme precum: clivajul dintre Europa de Est și cea de Vest, conflictul dintre partidele istorice și cei care au mobilizat revoluția, ideea de națiune, naționalism și minorități)
Încheierea acestui volum pleacă de la o teorie cu note pesimiste, aceea conform căreia ”funcționarea partidelor politice românești trimite mai degrabă la epoca totalitar-comunistă decât la epoca democarțiilor contemporane” aspect care conform autorilor se datorează faptului că partidele s-au construit în jurul unor lideri și nu a unor doctrine, acest lucru împiedicând ajungerea la maturitate a acestora. Modalitatea de ameliorare pe care o identifică cei doi este reprezentată de integrarea euro-atlantică, cu ajutorul UE și NATO. Progresul României din ultimii ani se datorează fără îndoială standardelor impuse de Europa, cu atât mai mult cu cât ”integrarea Europeană a fost percepută ca singura alternativă viabilă pentru a scăpa definitv de fantomele trecutului comunist” .
Mai mult decat un manual de politologie lucrarea de față reprezintă o antologie ce dorește, într-o manieră explictă( astfel poate fi justificată și abundența detaliilor ce pot deruta cititorul la prima lectură) să evidențieză principalele momente și schimbări politice din 1989 până în 2008 . Consider că lucrarea de față reușește să adune pe parcursul celor 230 de pagini cele mai importante evenimente din ultimii 20 de ani, unele aprofundate, unele tratate cu tente superficiale, în funcție de impactul pe care l-a avut pentru societatea politică românească dar și importanței pe care i-o acordă scriitorii. Până la urmă trecerea de la un regim la altul nu poate fi asimilată într-o singură lucrare, așadar aceasta poate fi considerată un punct de pornire, sau de aprofundare pe o temă în care schimările sunt la ordinea zilei și vin împreună cu modernizarea societății.

 

Cum să stimulez indignarea votanților-Capitolul I

Nu as fi vrut să-mi politizez blog-ul așa de repede, dar azi dupa ce am străbătut jumătate de Capitală pentru a înregistra un interviu și m-am trezit cu o serie de notițe lăsate la secretară, am ajuns în sfârșit într-un loc în care temperatura e cu plus și unde am observat că în topul noutăților din presă este prima ieșire publică a lui Traian Băsescu de la începerea protestelor.
Când am dat curs lecturii. m-a lovit (precum pietrele lovesc jandarmii la Universitate) un umor negru, presărat cu puțină dezamăgire și întrebarea ”CARE DECLARAȚIE?”. Sincer așteptam cu nerăbdare această apariție , doar pentru a asculta ”Discursul președintelui”, președinte care admit că se află într-o situație foarte dificilă și în papucii căruia chiar nu aș vrea să mă aflu acum. Entuziasmul meu a coboât o dată cu rândurile și mi-a amintit de o frază pe care am auzit-o ieri la simularea de campanie electorală din cadrul facultății ” Dvs. ați întrebat, candidatul v-a răspuns.”Cum?” rămâne la aprecierea dvs. personală.”. Partea cea mai amuzantă e că la Cotroceni ”plouă torențial” sau cel puțin așa pretinde președintele, a cărui discurs parcă anunța un început de mandat, în care ni se prezintă cât de bine stă România în perioada de criză, cât am progresat și cât o să mai creștem de acum înainte. Despre revolte, proteste, bătăi și dorința oamenilor de a-l plimba în coșciugul care tot merge din mână în mână la Universitate… nici măcar un cuvânt. Abordarea mi-a amintit oarecum și de bine cunoscutul discurs a lui Ceaușescu de la balcon, mai puțin disperată desigur, dar putem așeza fără nici o urmă de îndoială cele două declarații în aceeași sferă. Poate că Traian Băsescu ar fi trebuit să învețe puțin din greșelile predecesorilor săi, nu degeaba există afirmația ” Cei ce nu isi stiu istoria vor fi mereu condamnati sa o repete.”
Mai amuzant e că domnul Președinte folosește în continuare pluralul englezesc și statutul de voce a poporului, spunând că:”România își dorește…” și ”Noi suntem”.Acest lucru contrastează cu afirmațiile din ce în ce mai des auzite la protestele din țară, precum: ”România nu e a ta” și ” ne vrem țara înapoi”.
Cu toate acestea, poate că nu ar fi fost cel mai bun moment să ne ”spălăm rufele naționale” de față cu sefii misiunilor diplomatice, dar oare această nepăsare nu va supăra și mai tare masele înfuriate?
Până o să aflăm răspunsul la întrebarea de mai sus, vă las să savurați discursul:
http://www.hotnews.ro/stiri-politic-11268448-live-text-traian-basescu-intalneste-ambasadorii-acreditati-romania.htm
http://www.realitatea.net/basescu-primavara-araba-ne-a-dat-ocazia-sa-retraim-momentul-caderii-dictaturilor-din-europa-de-est_905611.html