Poveste spusa de elevi…

Viata nu este doar despre ce ne mai cumparam nou, sau despre unde iesim in oras.
Viata este pentru a fi Oameni (da,cu „O” mare), pentru a ajuta, pentru a darui speranta.
Hai sa ajutam impreuna un om care a format atatea caracter, un dascal de suflet pentru atatia copii.

Alexandra Sfirlogea

10967686_918047541539803_1602300930_n

Se spune că oamenii buni au parte de lucruri bune în viaţă, dar şi de obstacole pentru a se autodepăşi, pentru a deveni mai puternici.

Alexandra Sfîrlogea este consilier psihologic în Colegiul Naţional ˶Grigore Moisil”  din Bucureşti. Dar pentru unii dintre noi este mai mult decât atât.

Este persoana care ne-a ajutat, pe fiecare în parte, la nevoie. Este cea care ne-a învăţat să fim uniţi, este cea care ne-a învăţat să fim oameni, să învăţăm din greşeli, să facem faţă obstacolelor şi să trecem peste piedicile care au apărut în calea noastră atât în perioada în care am fost liceeni, cât şi după absolvirea acestuia.

Este cea care, doar de dragul nostru, a organizat nenumărate excursii pentru a investi în noi ca oameni şi cea care ne-a îndrumat în derularea multor proiecte pentru a ne dezvolta şi a ne stimula pe plan profesional.

A fost langă noi atât la…

Vezi articol original 185 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Noi, femeile…

Da,  ridic un pahar în cinstea noastră!

Sau mai bine… un castron de budincă, punga de jeleuri sau sticla de apă.

Recunosc, sună mai bine partea cu paharul, dar asta ar implica să merg până în bucătărie, să iau un pahar, să torn ceva lichid magic în el, că doar ar fi penibil să îl ridic gol, sau cu apă. În fine, o să fac și asta când o să port și eu ceva mai decent decât pijamalele cu buline, tricoul cu ”Smurf” și șosetele pufoase.

Deja v-am pierdut. Dacă sunt  norocoasă, poate ați zâmbit puțin la șirul meu de aberații. Poate ați zâmbit ușurați și când am început un nou alineat și am terminat lungul șir de ”bla-bla-bla” față de care noi femeile avem un talent nativ.

Cu toate acestea fiecare dintre noi e o ființă aparte și unică în felul ei. Eei, nu spun că bărbații nu ar avea și ei porniri ” aparte”, dar noi avem avantajul de a le face pe majoritatea dintre ele cu drăgălașenie, cu inocență și cu mult dat din gene rimelate. Nu ai cum să protestezi față de așa ceva, e împotriva firii. Lucky us :).

Revenind la eternele ”noi”, pe cuvânt că povestea aceasta avea o logică. Mi-am propus să scriu din nou, să readuc vechiul blog la viață. Să nu credeți că o să scriu despre motivele ce mă determină să fac asta, ci mai mult despre constatarea pe care am avut-o după ce am terminat cu interfața lui.

Să vedem: acum vreo săptămână l-am rugat pe un amic să mă ajute cu blog-ul. Să îi facă ”ceva”, știe el ce, doar se pricepe la chestii de genu. Vroiam doar ”să mă reprezinte”, înțelegi tu.  La fel de tipic masculin.. el a tărăgănat-o. Prima săptămână a uitat, a doua mi-a zis să îi amintesc mai des că el uită. În a treia i-am dat un deadline scurt. Ca orice om resemnat s-a adaptat. A acceptat, dar nu a terminat ce a început, l-a lăsat cumva pe la mijloc. Ca orice femeie încăpățânată astăzi m-am apucat  și l-am ”redecorat” singurică….TADAAAAM!

După ”Tadaam” am început să râd. Mi-am dat seama că răbdarea nu e tocmai punctul meu forte și mi-am amintit de o întâmplare de acum câteva luni.

Se făcea că abia mă mutasem. Bineînteles că am făcut un exercițiu heirupist: miercuri am luat cheia, tot în noaptea aia am făcut bagajele , joi după serviciu m-am mutat…și tot în noaptea aia mi s-a pus pata pe mobilă. Trebuia mutată URGENT. Îi comunic prietenului meu informația din care reiese că așezarea mobilei îmi strică ”feng șuiu” și ajungem la un comun acord că o lăsăm așa până sâmbătă dimineață. Ghici ce? Vineri seara când ajunge la locul cu problema mă găsește cu patul în mijlocul camerei și trăgând cu îndărjire de un șifonier, singurică.

Partea amuzantă e că știu că nu sunt singura cu astfel de urgențe. Fie vorba între noi, pot să mai scriu încă pe atât și despre cum ne setăm noi femeile prioritățile și urgențele, dar asta e altă poveste.10563095_856883107663647_3237837507447220730_n

Până una alta, așa’i că vă suntem dragi? Trebuie să recunosc că la astfel de discuții mereu îmi amintesc de Cărtărescu și capitolul său final din ”De ce iubim femeile”.

P.S. Sunt curioasă de reacția pe care o să o aibă amicul de mai sus când o să vadă ce am făcut. Nu e cu răutate , e cu nerăbdare, să știi.

P.S. 2 M-am hotărât: ridic totuși paharul acela.

With love,

S

Joc… cu sentiment

   Azi transmitem sentimente prin muzică și poezie. Mie mi s-au părut potrivite împreună, recunosc, întâi a fost poezia și după câtecul .

Recomandare:

  • pentru consumatorii matinali se recomandă  o cana mare de cafea și ciocolată alături.
  • pentru cei care doresc să citească/asculte în alt moment al zilei……vă dă melodia câteva sugestii

Melodia:

Poezia:

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

(Nichita Stănescu – Cântec de dor)

Taci proasto! Ce știi tu? Nu știi nimic…

Etichete

, , ,

De cele mai multe ori ea e proasta… pentru el, deoarece nu se comportă conform așteptărilor sale, pentru restul lumii pentru că nu „îl lasă”.

De cele mai multe ori nu are o soluție, are copii, probleme, un serviciu prost platit, o dependență financiară de el…dar o soluție reală nu are.

Să plece…. Să plece unde? Să o ajute cine?

Să plece de lângă el…Și dacă el nu vrea? Știrile de la ora 5 sunt pline de povești de acest gen…

Să ceară ajutor….cui? Până și la biserică se vorbește de ”bărbat/om și femeia lui”(mda, parcă ar fi câștigat-o la pufuleți), ce să mai zic de tradițiile, cutumele și obiceiurile fiecărei țări. Sunt singura care a auzit expresii precum ”TU l-ai ales, acum n-ai decât, stai și rabdă”?

Și poate cel mai important aspect…. iubirea. Noi oamenii, avem prostul obicei de a justifica totul prin iubire. Ea îl iubește și ”poate se schimbă, doar nu era așa la început”….el o iubește chiar dacă o bate, doar îi aduce flori dupa fiecare rapriza de K1 când ea îl amenință că pleacă.

Spargerea unor mituri si tabuuri

  • Violența asupra femeilor nu este doar o încălcare a drepturilor omului, nu este doar violență domestică ( cam aceasta cred că e încadrarea în legislația românească, cel puțin așa am găsit  eu). Ea are la bază motive misogine și este săvârșită doar pentru că partenera de viață, fiică, sora este femeie.

  • Violența asupra femeilor nu este doar fizică, poate fi morală sau fizică și de cele mai multe ori pot fi amândouă. De ce morală? Pentru că te dezintegrează la fel de mult ca cea fizică,te face nesigură și instabilă. Astfel de la ”proastă” ajungi să fii ”tâmpită”, dupa care ”O idioată care plânge ca o vacă” ca într-un final să fii o ”nebună” care are noroc că el, cel care ”are grijă” de tine nu te ”bagă” la ”casa de nebuni”, unde ”îți e locul”.

  • Victimele violenței de gen nu aparțin doar unei anumite clase sociale sau a unei categorii. Miturile spun ca în țări precum Spania, Italia, Franța victimele sunt imigranți, cu o educație precară, în România umblă vorba că ar fi numai țigani, în toată lumea se consideră că unele ”și-o merită”. Total greșit! Statisticile spun că violența misogină este la fel de răspândită în toate păturile sociale, nu ține cont de banii din portofel sau nivelul de studii. Din păcate ține cont de modul în care te îmbraci, dar asta e o altă inepție.

În Spania s-a făcut acum ceva vreme un studiu despre modul în care reacționează oamenii atunci când sunt martorii violenței de gen. Într-o noapte dintr-un apartament aflat într-o zonă cu multe blocuri s-a pus muzică la un nivel foarte înalt . Au fost numeroși vecini care au bătut la ușă și numeroase sesizări făcute la poliție.

La câteva zile după, din același apartament se auzeau certuri puternice. Era vocea unui bărbat care înjura și bătea o femeie . Aceasta striga după ajutor pentru că ”o omoară”. În acea seară nu a sunat nimeni la ușă și nici la poliție.

Important de menționat e că în a doua situație era vorba de o înregistrare care se auzea la fel de tare ca și muzica din prima seară.

Morala…nu cred că trebuie să o mai scriu eu, vine de la sine.

 25 noiembrie a fost declarată de către Națiunile Unite ” Ziua împotriva violenței asupra femeilor”. Acesta este motivul pentru care am scris aceste rânduri tocmai astăzi, dar nu este un motiv bun pentru a nu căuta soluții pentru a îndepărta această problemă în fiecare zi. 

Intrebare virala: ce faceam cand nu aveam calculatoare?

Etichete

, , ,

Am mai stat o saptamana fara facebook si a fost “grelut”. Acum am o saptamana de cand laptop-ul meu a decis ca este timpul sa isi ia o vacanta…si m-a parasit.  Eu, am ramas cu intrebarea; ce faceam cand nu exista el in viata mea? Cum supravietuiam?

Am citit, o carte, am inceput-o pe a doua, dorm mai mult, gatesc mai mult, ma plimb mai mult, fac mai mult sport, imi vizitez vecinii cand vreau sa vad ce fac( pot intra pe internet de pe telefon, dar e agasant sa scrii romane pe telefon). Pana aici oricine ar putea sa spuna ca o astfel de perioada e sanatoasa si chiar binevenita.

Problema apare in momentul in care imi dau seama ca lasam pe seama tehnologiei o mare parte din noi. Pe laptopul meu sunt ultimii 4 ani din viata mea, nici nu vreau sa ma gandesc ca as putea sa pierd informatiile care se gasesc acolo. Cu toate acestea, mama cand era de varsta mea, avea albume foto,un jurnal, o agenda sub forma de carnetel si cu sigurnata nu avea un blog. Unde au ramas toate lucrurile acestea? Cine le mai foloseste?

Partea mai dureroasa are legatura cu studiile mele. Materialele le gasesc intr-un “campus virtual”, temele nu ne sunt prezentate in clasa,  sunt trimise in “casuta noastra virtuala”, am de citit articole online din publicatii online (fara carti, noi incercam sa “salvam padurile” ), iar lucrarile trebuie sa fie predate prin e-mail. Nu pot sa nu ma intreb cum era sa fii student in anii ’90 sau in primii ani din 2000 cand  spatiul virtual nu il acaparase pe cel universitar. Oare se mai poate face facultate fara calculator?

De  filmul Wall-E va amintiti? Geniala poveste, dar nu incepem, oare, sa semanam din ce in ce mai mult cu oamenii din acea poveste? Avem laptopuri, smartphone-uri, tablete, Ipod, Ipad, notebook, facebook, twitter, instagram, mesaje nelimitate si mii de minute cu 5 euro. Ar fi interesat de vazut daca mai avem si viata reala. O aplicatie care sa iti inscriptioneze pe perete(poate chiar pe cel real) ca azi ai trait cu adevarat 80%. Ieri ai stat in pat si te-ai uitat la seriale toata ziua? Ai 15%.

P.S. Nu incercati sa cautati o forma clasica sau un fir narativ in acest articol. Nu are.

P.P.S. Nu incercati sa gasiti nici diacriticile. Nici din acestea nu are. Scriu de pe un laptop imprumutat pentru cateva ore. Toate programele sunt in finlandeza, la fel si tastatura.

P.P.P.S. Azi am realizat ca am scris mai mult de 2 000 de mail-uri in viata mea, dar nicio scrisoare. Mi-am propus sa scriu o scrisoare.

Fotor1110205117

Tic- tac vine Gala

Etichete

, , , ,

Mă refer la competiția Gala Națională a Voluntarilor, organizată de Federația VOLUM – Federația Organizațiilor care Sprijină Dezvoltarea Voluntariatului în România,  cu sprijinul Ministerului Tineretului și Sportului,  Ministerului Muncii,  Familiei Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Reprezentanței Comisiei Europene la București.

Fotor1104163921Pentru cei ce nu știu despre ce vorbesc, Gala Națională a Voluntarilor este un eveniment ce are loc anual și care promovează voluntariatul și premiază pe cei implicați  în activități civice.  Nominalizările pot fi făcute de către  organizații neguvernamentale, companii care își implică angajații în proiecte de voluntariat și instituțiile publice care lucrează cu voluntari la următoarele categorii:

Voluntari cu rezultate deosebite în activitatea organizației,  instituției sau angajați ai companiilor care au făcut voluntariat în cadrul ONG-urilor sau instituțiilor publice pe durata anului 2013;

Proiecte cu o componentă majoră de voluntariat cu rezultate deosebite implementate de organizații neguvernamentale,  institutii sau implementate de companii prin angajații acestora pe durata anului 2013;

Coordonatori de voluntari care gestionează și motivează echipe de voluntari din organizații neguvernamentale sau instituții publice pe durata anului 2013;

Centre de voluntariat cu rezultate deosebite care și-au desfășurat activitatea pe durata anului 2013.

Voi ce credeți?

Eu sunt sigură că fiecare dintre noi cunoaște cel puțin o persoană care să fie implicată și devotată unui proiect  sau unei cauze….sau de ce nu, poate fi  vorba chiar de ONG-ul din care faci parte, sau proiectul  în care tu alături de alți oameni ați pus suflet în ultima vreme.

Din păcate, anul acesta nu voi putea fi prezentă fizic la eveniment dar sunt nerăbdătoare  să văd cât mai multe nominalizările din partea ONG-urilor pe care le cunosc  și să  descopăr altele noi, la fel de  motivate să se implice și să câștige.

Dacă v-am convins puteți găsi mai multe informații și regulamentul concursului aici.

Spor la nominalizat și aștept cu nerăbdare  să scriu un articol despre câștigători.

Stereotipuri, multiculturalism sau cum ar trebui sa mă transform noaptea într-un vampir

Etichete

, , , , ,

Zilele trecute am ajuns, in cadrul unui curs despre diplomație, la o discuție interesantă legată de multiculturalism. Dacă există, dacă poate fi aplicat și la scară mai mare(sau mai înaltă) și mai ales cum se răsfrânge acesta asupra deciziilor politice.
Personal cred că există și cred că prin intermediul toleranței și înțelegerii acesta chiar face minuni (precum cremele acelea cu coenzima Q10 pentru prevenirea și ameliorarea ridurilor). Ar fi chiar ipocrit din partea mea să spun că nu cred în așa ceva având în vedere că trăiesc chiar acum o astfel de experiență și nu e prima dată (să zicem că e precum o cremă pe care am folosit-o în mod repetat și am putut să îi văd rezultatele, lucru care nu prea se întâmplă la creme).
Trecând de partea de multiculturalism am ajuns la lucruri și mai interesante; Stereotipuri. Drăguț cuvânt…. greu de tolerat. Aici și vroiam să ajung de altfel. Am descoperit în această categorie un om cu niște idei foarte interesante, Yanko Tsvetkov. S-a autonumit alphadesigner și printre altele a publicat un atlas al stereotipurilor care s-a bucurat de un real succes în SUA, Rusia și Germania. Acum am înțeles că pregătește un al doilea volum al acestuia (eu personal abia îl aștept). Mai multe informații despre munca lui, pozele de mai jos în original și alte fotografii la fel de interesante pot fi găsite pe site-ul său, aici. Eu o să mă opresc asupra primului atlas și în special la hărți. Nu comentez prea mult pe seama lor, autorul însuși spune că ”unora li se pare amuzant”. Totuși ce e dincolo de acest ”amuzant” și cât ar trebui să ne lăsăm influiențați/afectați de stereotipuri? Mai mult decât atât, nu ne place să fim etichetați, dar noi cum îi etichetăm oare pe cei ce aparțin unei culturi sau naționalități diferite?

europe-according-to-the-united-states-of-america
europe-according-to-russia
europe-according-to-germany
europe-according-to-britain
europe-according-to-italy
europe-according-to-turkey
europe-according-to-spain
și nu în ultimul rând
europe-according-to-the-future-2022 (1)
P.S. A trece peste stereotipuri înseamă să spargi un perete și să îndrăznești să cunoști cu adevărat omul sau oamenii din jurul tău.

Judecăm prea mult, gândim prea puțin

Etichete

…de ce am șters (temporar) ARTICOLUL?

Până acum, câteva mii de persone au intrat pe blogul meu să citească articolul ”De ce copiii din brațele cerșetorilor nu plâng niciodată? ”. Cifra a fost incredibila, mă simt măgulită și surprinsă. Cu toate acestea am hotărât să îl șterg iar întrebările au început să apară, la fel și criticile (da, acestea erau și înainte).
DA, încă cred că o astfel de problemă ar trebui remediată, că ar trebui să facem ceva, nu pentru că acei copii sunt sub influența alcoolului sau nu, sunt morți sau vii…ci pentru că aceasta nu e o viață. Dacă reușesc să ajungă la vârsta la care un copil normal se bucură de mașinuțe sau păpuși(știu, generația de azi umblă cu Ipad) ei sunt triști,dezorientați și fără speranțe de viitor. Unii ajung în centre de plasament sau apartamente sociale, dar datorită legislației din țara noastră adopția poate fi considerată o aventură a la Don Quijote , mai mult având în vedere că familiile lor încă au drepturi asupra lor, îi iau în weekend-uri să petreacă ”Duminica în familie” la cerșit sau furat. Toată educația pe care o pot primi acești copii piere după un weekend cu mama și astfel întreg procesul devine în cele mai multe cazuri o muncă de Sisif. Și DA, pentru aceste informații pot băga mâna în foc, sunt doar câteva din poveștile pe care le auzi când treci pragul unui centru de plasament. Dacă mergi suficient de des acolo( eu am frecventat un astfel de loc) descoperi o lume care nici nu te gândeai că există și descoperi în fiecare suflet o poveste ce te sfâșie iar pe el îl lasă rece. Tu ești prea naiv, el e prea obișnuit…..
DA, cred că nu acționează de capul lor, sclavagismul modern nu este o noutate pe niciun continent, cel puțin nu pentru cei care știu să deschidă ochii. Aici mă refer la povești reale, nu la lucruri mărunte. Deși nu vorbește despre cerșetori vă recomand un discurs minunat pe care îl găsiți aici .Fotografiile și poveștile din spatele lor prezintă cu adevărat realitatea în care trăim.
Revenind la ARTICOL, l-am șters deoarece lumea începea să citească prea mult printre rânduri, să vorbească urât, să judece prea mult, să gândească prea puțin. Mai mult decât atât a fost preluat în forme care m-au mirat complet. Nu era nicăieri menționat că povestea se întâmplă în România, totuși majortatea ziarelor au scris că acțiunea se întâmpla aici. În altele scrie chiar că eu sunt cea care a vorbit cu cerșetorea ( nu, nu am fost eu pentru că după cum am mai spus de mii de ori înainte ,l-am găsit pe facebook și l-am postat pe blog cu ghilimelele de rigoare).
…și nu în ultimul rând l-am șters deoarece nu îmi doresc să fac circ pe acest blog, îmi e tare drag iar scopul lui este cu totul altul. Cu toate acestea , deși pentru mine a fost o perioadă agitată mă bucur că mesajul a ajuns la atât de mulți oameni, poate unii au văzut pentru prima dată cum e această lume; crudă și grea, dar merită să luptăm pentru ea și să nu rămânem indiferenți. Eu sunt cercetaș, motto-ul nostru spune să ”lăsăm lumea puțin mai bună decât am găsit-o”. Cred că toți merităm să facem acest lucru…..

Lăcrămioare de toamnă

Există oameni în viața noastră care sunt speciali. Iar ”speciali” e un cuvânt mult prea mic pentru a îi descrie cu adevărat.
Sunt acolo, mereu parte din tine și totuși de cele mai multe ori departe.
Sunt oamenii pe care îi iubești și știi că nu ai putea să nu o faci. Pentru că ți-au fost alături de când te știi și fără ei, viața ta nu ar ar mai avea această formă pe care o are azi. Sunt oglinda vie a sufletului tau și te cunosc mai bine decât te cunoști tu însuți.
Sunt cei cărora nu știi cum să le mulțumești pentru cât sunt de frumoși și pentru cât de mult îți poate schimba ziua un cuvânt de-al lor.Te ajută să crești, la propriu și la figurat; au răbdare cu copilul, calmează adolescenta ca mai apoi să ducă zilnic o luptă cu ”nebuniile” și ”ideile crețe” ale unei ”oarecum” femei.
E greu să găsești și să păstrezi un astfel de om în viața ta. Important e ca atunci când l-ai găsitti să ai grijă de el și să încerci să îi fii și tu alături, ca să nu plece. Asta pentru ca el e soarele acela care te încălezește atunci când îți este frig. Mai mult decât atât, îți oferă mereu posibilitatea să îți explorezi libertatea crezând în tine, știind că mereu o să revii sub razele lui într-o variantă mai bună a propriului tău ”eu”.
Da, astăzi e despre Tine. E un fel de mulțumesc pentru că ai fost și știu că vei fi mereu parte din viața mea. Pentru că mă susții și crezi în mine. Pentru că mi-ai zis că o să sărbătorim Craciunul împreună când mă întorc acasă, chiar dacă va fi luna februarie.Pentru că deși am 21 de ani încă sunt ”copiluț”. Pentru că ești mai mult decât parte din familia mea si mai presus decât un prieten.
Mereu am crezut că e nedrept că nu toți oamenii au o ”T” alâturi . Viața ar fi mai frumoasă daca ar fi așa.
Eu sunt norocoasă că te am pe tine.

P.S. La mulți ani!

P.P.S. E prima dată când îți pot dărui lăcrămioare de ziua ta.

Viața pe o coardă

Am întors foile albe ale unui caiet imaginar. Era gol. Prea gol de prea multă vreme.
Cum poți să pătezi de cerneală foi (sau în cazul acesta taste) când nu te mai simți motivat să suferi sau să fii fericit. Ah, atât de crunt e când ajungem să trăim în inerție, inerția vorbelor, a faptelor, a trăirilor, a sentimentelor… a vieții.
Ne întrebăm de ce nu suntem fericiți?
Acum un an m-am trezit cățărată într-un parc ”pe sfori” într-o pădure din Bulgaria. Cu mai puțină frică și mai multă neîncredere am făcut jumătate din acel traseu pe nerăsuflate… până în momentul în care corpul meu nu a mai putut și singura variantă era să mă încred în coarda de siguranță. Simțeam că o să pierd o competiție și în plus … ”dacă se rupe?”.
…..”în cel mai rău caz ajung la spital, o să doară, dar cel puțin îmi folosesc și eu asigurarea de sănătate, de murit nu mor sigur.” E ciudat cum sarcasmul apare în cele mai ciudate momente din viață și cum viața îți dă lecții la fel de sarcastice uneori. Când am rămas suspendată în acea coardă mi-am dat seama că nu trebuie să alerg, că atunci când nu mai pot, nu mai pot și nu e sfârșitul universului (iar un moment de respiro nu a omorât pe nimeni).
De ce povestea aceasta?
Pentru că așa e și viața noastră, un traseu de aventură în orașul Incertitudia. Uneori fugim prea mult prin ea, dar fugim haotic, învârtindu-ne în cerc și dându-ne cu capul de pereții care au căpătat câte o adâncitură în fiecare loc de care ne-am lovit mai tare. Aparent acest învârtit în cerc ne face fericiți, ne amâgește că facem ceva cu noi și viața noastră.
….iar uneori e bine să te oprești.
Să te oprești din alergat, să te uiți în jurul tău și să te încrezi în coarda aia de siguranță numită destin, karma, divinitate, tu însuți. E posibil să nu țină și să te lovești, dar poate că loviturile în blestemații ăia de pereți au durut mai mult, și poate că ei te omoară mai lent, dar mai dureros. Încrezându-te însă în acea coardă există posibilitatea să reușești să privești din afara cutiei și să vezi mai bine cărarea aia pe care tot ai ratat-o în ultima vreme.
Nu, o bucată de sfoară nu o să-ți dea fericirea sau nefericirea. O bucată de sfoară te va face doar să riști….

P.S. Câți oameni care nu riscă sunt fericiți?