Etichete

, ,

Dacă tot ne aflăm în luna februarie, moment al anului care instinctiv este legat de inimioare, cupidoni și multă iubire pulsând prin artere, mi-am amintit că am promis să scriu despre ”ceea ce iubesc” așa că uite-ma din nou aici, vorbind despre unul dintre cele mai grele cuvinte din viața mea ”Iubirea”.
Când aveam 16 ani și am intrat la cercetași, cei de acolo mă chinuiau cu un joc care suna cam așa: ”Spune-mi: pe cine iubiești?”. Mi-a luat 6 luni să rezolv jocul doar pentru că nu vroiam să intru în el, pentru că dacă ma speriat ceva, vreodată ,atunci acesta a fost iubirea.
Cu toate acestea afirm că sunt ”ceea ce iubesc”, așa că instinctiv, deși am spus-o de atât de puține ori în față cuiva(am spus oare face to face asta?), deși mă simt ca în fața plutonului de execuție de căte ori încep/încerc să o fac( cât de nesigure suntem noi femeile), sunt capabilă de așa ceva.
Spune-mi… pe cine iubești?
Iubesc oamenii din jurul meu, iubesc copii și animalele. Îi iubesc pe cei care m-au susținut de când mă știu dar și pe cei care s-au luptat cu mine (poate pe ei îi iubesc mai mult, pentru că știu că și ei mă iubesc mai mult, dacă le pasă atât de mult încât să lupte cu mine). Îi iubesc pe cei care m-au dezamăgit până acum, dar și pe cei care o vor face în continuare, pentru că dacă nu i-aș iubi nu aș fi dezamăgită. Îi iubesc pe cei care au fost mereu acolo, dar și pe cei care au plecat, pentru că mi-au demostrat cel mai egoist lucru: cât de mult mă iubesc pe mine, încât să nu mă las să cad jos. Îi iubesc ca pe un vis pierdut de vară pe cei ce s-au hotârât, sau pentru care soarta a hotârât,să părăsească drumul ce întrepătrundea viețile noastre. Pentru că până să facă asta au făcut diferența și pentru că au lăsat un gol care mi-a demostrat cât de umană sunt și cât de mult pot să sufăr, deci să iubesc. Îi iubesc pe toți cei cărora le-am spus vreo dată ”Te urăsc”, pentru că nu poți să urăști pe cineva fără să îl iubești orbește. În final îi iubesc pe toți cei care nu au avut niciodată nevoie de cuvinte mari ca să înțeleagă cât de importanți sunt pentru tine ,pentru că până la urmă iubirea e de la sine grăitoare, nu poți să iubești și să nu te marcheze , să nu se vadă -asemeni unui stigmat.
Nu am fost niciodată capabilă să dau nume, momentele de mulțumiri și recunoștiințe sunt mereu pline de cuvinte stânjenitoare și roșeață în obraj. Dar m-am gândit că poate e momentul să fac asta în stilul meu caracteristic ( dacă te simți, înseamnă că te faci ”vinovat”) , arâtându-vă astfel (după cum spunea și Simonne de Beauvoir) ce am reușit să fac eu din ceea ce ați făcut voi din mine.( deși pare o replică egoistă, gândită mai profund o să sesizați că nu e nici pe departe, pentru că aduce în discuție importanța mai multor persoane și modul în care te privesc acestea. Cum tu, ca individ, reușești să faci din toate acestea un om…sau poate chiar un Om).
Într-unul din filmele la care obișnuiesc să mă uit iar și iar și iar, am vâzut că iubirea nu trebuie să zică niciodată mulțumesc sau îmi pare rău, dar trebuie recunoscută și demonstrată. Poate într-o zi ȚIE am să am curajul să îți spun aceste lucruri uitându-mă în ochii tăi, dar până atunci, mai am de înghițit o parte din orgoliu , multă mândrie și poate e timpul să întoarcem jocul .

E rândul tău:”Spune-mi: pe cine iubești?”…

P.S.: I love you

Anunțuri