Etichete

, , ,

Oameni, fapte, momente, dezamăgiri, bucurii, nume, lacrimi, țipete…. Unde ești TU în toate acestea? Da TU! TU cel din interior, tu cel ce le-ai trăit, tu cel ce nu se mai găsește.
Trăim într-o societate ingrată, care ne pune măști și înăbușă suflete… Trăim involuntar așa cum ”ar trebui, cât să nu rănim pe nimeni și să nu ne lăsam răniți”-Clișeu? Da! … dar fii sincer, TU nu ești mai prejos. Această frază îți conturează și tie viața.
Dar oare asta e fericirea? Atăt ne poate ea oferi: varianta de a nu fi răniți? De a nu fi umiliți? Oare faptul că înotăm într-o cadă cu peștișori de plastic nu ne face mai vulnerabili și mai triști tocmai pentru că nu am încercat niciodată oceanul? Asta e fericirea impusă de omenire sau e doar un etalon în care am tins să ne potrivim cu toții asemeni siluetei perfecte impuse de o nouă modă. Siluetă care seamănă cu morbidul și care impune: coaste ieșite în relief, pomeți pronunțați, evidențiați nenatural de un blush mult prea roșu și niște picioare subțiri cât mâinile unei țărăncuțe autentice. Acest model ne-ar face pe toți morți vii, dar ce contează! Oare asta a făcut și nebunia fericirii din noi? Oare căutând-o iar și iar a ajuns asemeni frumuseții, un clișeu ce nu mai are fond și căruia începe să îi pălească și forma?

Vreau oceanul meu! Vreau să înot în el deși știu că riscul e să dau peste rechini. Vreau să ajung în acel punct în care corpul meu fuge o dată cu mintea mea și nu invers(corpul meu a mers mereu pe jos în timp ce mintea zboară cu avionul). De ce? Pentru că mi-e frică de eșec, eșec care înseamnă să te pierzi pe tine însuți într-un clișeu….sau să te pierzi….și atât.

Anunțuri