Acum ceva timp văzusem o poză pe facebook pe care scria ”Dacă nu mă vedeți 2 zile pe facebook să știți că mi s-a întâmplat ceva”. Ei bine, nu am pățit nimic deși am început să primesc destul de multe e-mail-uri în care sunt întrebată ce mai fac și dacă sunt ok pentru că nu am mai fost văzută pe facebook. Chiar și facebook-ul este îngrijorat pentru mine și îmi trimite mail-uri anunțându-mă că prietenii mei au diverse activități, iar eu am peste 200 de notificări, și o infinitate de mesaje și cereri de prietenie, iar eu ce fac?
Ei bine, eu nu reușesc să-mi accesez contul de facebook de 2 săptămâni (din cauza unor măsuri de securitate ce eu însămi le-am stabilit), iar acum cred că îi înțeleg pe cei care încearcă să renunțe la un viciu, pentru că în toată această perioadă am ajuns să-mi pun întrebarea: ”Ce făceam noi înainte de facebook?”
Ieseam la plimbare mai des, citeam sau ne uitam la filme seara, socializam la telefon sau pe mess( vă amintiți de acel program/aplicație/nu știu ce denumire tehnică are prin care stăteai exclusiv și vorbeai cu oamenii, eventual îți puneai o poza și un status la care nu aveai cum să primești un ”like” ci doar o apreciere atunci când chiar era cazul? Simpatică invenție, păcat că nu o mai folosește aproape nimeni). De albumele foto clasice ce să mai zic? Rare sunt pozele care să nu aspire la un loc în albumul tău virtual acum….
Fără check in, fără statusuri și fără un album nou, doar cu un post care nu știu sigur dacă va fi așa de citit pentru că nu am cum să îl promovez așa cum se cuvine pe facebook. Scopul lui? Nu cred că există unul, mi-e dor de profilul meu, nu intenționez să renunț la el, dar e un pas importat să realizezi că facebook-ul a devenit genul de iubit/ă manipulator, gelos și posesiv care nu te lasă să respiri fără ca el/ea să știe….

P.S. Există și dovezi care să ateste că trăiesc….

Anunțuri