Da,  ridic un pahar în cinstea noastră!

Sau mai bine… un castron de budincă, punga de jeleuri sau sticla de apă.

Recunosc, sună mai bine partea cu paharul, dar asta ar implica să merg până în bucătărie, să iau un pahar, să torn ceva lichid magic în el, că doar ar fi penibil să îl ridic gol, sau cu apă. În fine, o să fac și asta când o să port și eu ceva mai decent decât pijamalele cu buline, tricoul cu ”Smurf” și șosetele pufoase.

Deja v-am pierdut. Dacă sunt  norocoasă, poate ați zâmbit puțin la șirul meu de aberații. Poate ați zâmbit ușurați și când am început un nou alineat și am terminat lungul șir de ”bla-bla-bla” față de care noi femeile avem un talent nativ.

Cu toate acestea fiecare dintre noi e o ființă aparte și unică în felul ei. Eei, nu spun că bărbații nu ar avea și ei porniri ” aparte”, dar noi avem avantajul de a le face pe majoritatea dintre ele cu drăgălașenie, cu inocență și cu mult dat din gene rimelate. Nu ai cum să protestezi față de așa ceva, e împotriva firii. Lucky us :).

Revenind la eternele ”noi”, pe cuvânt că povestea aceasta avea o logică. Mi-am propus să scriu din nou, să readuc vechiul blog la viață. Să nu credeți că o să scriu despre motivele ce mă determină să fac asta, ci mai mult despre constatarea pe care am avut-o după ce am terminat cu interfața lui.

Să vedem: acum vreo săptămână l-am rugat pe un amic să mă ajute cu blog-ul. Să îi facă ”ceva”, știe el ce, doar se pricepe la chestii de genu. Vroiam doar ”să mă reprezinte”, înțelegi tu.  La fel de tipic masculin.. el a tărăgănat-o. Prima săptămână a uitat, a doua mi-a zis să îi amintesc mai des că el uită. În a treia i-am dat un deadline scurt. Ca orice om resemnat s-a adaptat. A acceptat, dar nu a terminat ce a început, l-a lăsat cumva pe la mijloc. Ca orice femeie încăpățânată astăzi m-am apucat  și l-am ”redecorat” singurică….TADAAAAM!

După ”Tadaam” am început să râd. Mi-am dat seama că răbdarea nu e tocmai punctul meu forte și mi-am amintit de o întâmplare de acum câteva luni.

Se făcea că abia mă mutasem. Bineînteles că am făcut un exercițiu heirupist: miercuri am luat cheia, tot în noaptea aia am făcut bagajele , joi după serviciu m-am mutat…și tot în noaptea aia mi s-a pus pata pe mobilă. Trebuia mutată URGENT. Îi comunic prietenului meu informația din care reiese că așezarea mobilei îmi strică ”feng șuiu” și ajungem la un comun acord că o lăsăm așa până sâmbătă dimineață. Ghici ce? Vineri seara când ajunge la locul cu problema mă găsește cu patul în mijlocul camerei și trăgând cu îndărjire de un șifonier, singurică.

Partea amuzantă e că știu că nu sunt singura cu astfel de urgențe. Fie vorba între noi, pot să mai scriu încă pe atât și despre cum ne setăm noi femeile prioritățile și urgențele, dar asta e altă poveste.10563095_856883107663647_3237837507447220730_n

Până una alta, așa’i că vă suntem dragi? Trebuie să recunosc că la astfel de discuții mereu îmi amintesc de Cărtărescu și capitolul său final din ”De ce iubim femeile”.

P.S. Sunt curioasă de reacția pe care o să o aibă amicul de mai sus când o să vadă ce am făcut. Nu e cu răutate , e cu nerăbdare, să știi.

P.S. 2 M-am hotărât: ridic totuși paharul acela.

With love,

S

Anunțuri