10.000 de km, 100 de euro, un vis și 20 de ani

Etichete

, , , , , ,

Sunt convinsă că pe chipurile tuturor a apărut un zâmbet la citirea titlului. Poate că cei mai sceptici au avut deja tendința de a renunța să mai citească acest articol, pentru aceștia aș simți nevoia să scriu alături de titlu și ”IMPORTANT DE CITIT”. Unora probabil le-am suscitat interesul și se gândesc cât de frumos ar fi să fie capabili să renunțe la prejudecățile și standardele sociale impuse de noi înșine de cele mai multe ori și să facă cu adevărat ceea ce își doresc. Cred totuși că am mers prea repede, ordinea informațiilor ar fi trebuit să fie aceasta….

Acum câteva săptămâni citeam în ziar despre doi ieșeni care vor să strangă fonduri pentru Salvați Copiii într-un mod inedit – realizând o călătorie de 10.000 de km cu 100 de euro în buzunar. Supriza cea mare a venit când am văzut numele persoanelor care urmează să facă această nebunie pentru care pot spune că îi invidiez. Bobo(Bogdan) și Iulian, cei doi ”vinovați” ,sunt doi colegi de la cercetași cu care am avut ocazia să împart multe momente amuzante, drumeții,peripeții și cam toată perioada liceului.
”De ce?”
harta ”Amândoi ne-am luat an liber, renunțând să începem imediat studiile în Anglia, pentru că știam că vrem să facem o calătorie memorabilă și ăsta era timpul perfect, la vârsta asta cred ca își pune cel mai mare impact asupra noastră. Totuși, ne-am gandit să o împingem puțin la extrem, din mai multe motive.
Vrem să strângem bani pentru cei de la Salvați Copiii, și asta e o metodă de strângere de fonduri inovativă, pentru că oameni din toată lumea o să intre pe site-ul nostru să vadă cum ne descurcăm cu doar câțiva bănuți în buzunar. Acolo vor putea să facă donații direct pentru proiectul „Fiecare copil conteaza”
Vrem să demonstrăm că banii nu au nici măcar o treabă cu fericirea și îndeplinirea viselor (de cand ne știm vrem să facem o calătorie din asta) ->vrem să le demonstrăm oamenilor că dacâ noi reușim să facem treaba asta cu așa puțini bani, și ei ar trebui să aibă mai multă încredere în a își urma propriile vise.
Vrem să arătăm că bunătatea și prietenia încă mai sunt valorile umane centrale – având in vedere că noi ne bazăm aproape total pe ospitalitatea și dărnicia eventualelor gazde sau șoferi.
Vrem sa prezentăm Europa din spatele stereotipurilor și prejudecăților generale – noi o să interacționăm direct cu europenii de rând, de la țară, de la oraș, din cătune, de peste tot. O să facem sondaje de opinie și interviuri pe diverse teme: care este cea mai plăcută amintire, cea mai mare ambițe, ce îi face pe oamenii din diverse țări fericiți, și tot așa.
Și, bineînțeles, vrem să trăim experiența vieții noastre, să vedem locuri faine, să cunoaștem oameni geniali, să trăim experiențe inedite:D”

Acesta a fost răspunsul pe care mi l-a dat Bobo la întrebarea care răsună în mințile tuturor când vine vorba de un infiograph bani distantaastfel de proiect. Însă (și aici vine marele “dacă” al acestei chestiuni) ei au nevoie și de un sprijin din partea noastră. Ei doresc să posteze filmări și poze din timpul călătoriei lor pe un site astfel încât să putem fi și noi parte din această aventură, măcar virtual. Pentru a realiza acest lucru au început să strângă bani pentru o cameră de fotografiat, astfel că, de azi, pot fi făcute donații direct în contul RO74 RZBR 0000 0600 1418 1431, sau pe pe www.indiegogo.com/projects/the-madpackers-of-europe (după cum au spus și ei, chiar și o sumă mică îi poate ajuta… nu trebuie să ne gândim la niște sume fabuloase).
Și acum revenind la început…
Cred că nu există om pe planeta aceasta care să nu-și fi dorit măcar o dată în viață să își ia rucsacul în spate și să plece, să descopere și să se descopere, să crească și să simtă că el a făcut diferența, că a schimbat cu ceva lumea în care a trăit. Și tocmai pentru că toți am simțit măcar o dată acest lucru cred că avem datoria să îi susținem și să îi ajutăm să îndeplinească acest vis care stă latent în oricare dintre noi. Forma o alegem fiecare dintre noi, putem să îi ajutăm să strângă bani, putem distribui informația( poate colegul tău sau un apropiat vrea să doneze acei 5 lei pe care tu nu îi ai momentan în portofel) și putem să îi urmărim atunci când călătoria lor va începe susținându-i pe ei și campania „Fiecare copil conteaza”

De ce copiii ținuți în brațe de cerșetori dorm mereu?

Etichete

, ,

Azi , între câteva melodii ascultate la maxim în autobuz am găsit postat pe facebook un articol(mai exact aici) care mi-a stârnit interesul. Acesta pleacă de la întrebarea ”De ce copiii ținuți în brațe de cerșetori dorm mereu?” și prezintă o ipoteză destul de șocantă.
De ce am hotărât să îl postez aici?
Pentru că nu m-am gândit niciodată la acest aspect, nu mi-am pus niciodata această întrebare și pentru că răspunsul găsit de autorul(necunoscut până în momentul de față) m-a șocat. Trebuie să recunosc că am încercat și abordarea lui Toma necredinciosul și am încercat să aflu mai multe de la Google(cel care se presupune că știe tot) dar până și el este depășit de această temă.
În concluzie, nu stiu dacă este vorba de o situație reală dar cred că e un lucru la care putem medita măcar preț de câteva minute.
….spor la citit.

””În apropiere de staţia de metrou stă o femeie de o vârstă nedefinită. Are părul încâlcit şi murdar, iar capul îl ţine plecat a jale.

Femeia şade pe jos; e murdar, iar lângă ea se află o pungă. În punga aia, oamenii aruncă bani. Pe braţele femeii doarme un prunc de doi ani. Are o boneţică murdară şi hainele murdare.

“Madona cu copilul” – mulţi trecători o să dea bani. Oamenii de felul nostru – nouă întotdeauna ne pare rău de cei mai puţin norocoşi. Suntem gata să le dăm celor nenorociţi ultima cămaşă, ultimul bănuţ din buzunar şi să nu ne gândim niciodată la altceva. A ajuta pare să însemne “a face o treabă bună”…

Am trecut pe lângă o cerşetoare timp de vreo lună de zile. N-am dat niciun ban, pentru că ştiam că e un şmen practicat de o bandă şi că banii strânşi de cerşetori o să fie daţi celui care controlează cerşetorii din zona respectivă. Iar oamenii aceia deţin numeroase proprietăţi şi maşini de lux.

Oh, desigur, şi cerşetorul primeşte ceva. “O sticlă de vodcă seara şi o şaorma”.

O lună mai târziu, trecând pe lângă cerşetori, mă loveşte brusc şocul unei revelaţii.

Stau la intersecţia aglomerată şi mă holbez la copil, îmbrăcat ca întotdeauna, în costumaşul murdar. Mi-am dat seama că ceva nu prea era “în regulă” – să găseşti un copil într-o staţie de metrou murdară, de dimineaţa până seara.

Copilul dormea. Nu plângea şi nu ţipa niciodată; era mereu adormit, cu faţa îngropată în genunchiul femeii care îi era MAMĂ.

Dragi cititori, are vreunul dintre voi copii? Vă amintiţi cât de mult dorm pe la vârsta de 1-2-3 ani? O oră sau două, maxim trei (nu consecutive) de somn după amiază şi după aia se pornesc din nou la viermuit. Însă toată luna, în fiecare zi de mers la metrou, n-am văzut niciodată un copil treaz! M-am uitat la omuleţul cu faţa îngropată în genunchiul mamei lui, apoi la cerşetoare – şi bănuiala a început să crească treptat în mintea mea.

– De ce doarme tot timpul?! am întrebat, uitându-mă la copil.

Cerşetoarea s-a prefăcut că nu mă aude. Şi-a lăsat ochii în jos şi şi-a ascuns faţa în gulerul jacheţicii copilului. Am repetat întrebarea. Femeia s-a uitat din nou în sus. Se uita undeva în spatele meu, obosită şi vizibil iritată. Privirea ei semăna cu a unei creaturi de pe altă planetă.

-Şterge-o… a murmurat printre buze.

-De ce e adormit?! aproape că am strigat eu…

În spatele meu, cineva mi-a pus o mână pe umăr. M-am uitat înapoi. Un bătrân se uita la mine dezaprobator:

– Ce vrei cu ea? Nu vezi ce greu a lovit-o viaţa… Hm?

Scoate nişte bănuţi din buzunar şi îi aruncă în punga cerşetoarei.

Cerşetoarea a făcut cu mâna semnul crucii, afişând un chip de umilinţă şi de jale universală. Tipul şi-a luat mâna de pe umărul meu şi a ieşit din staţia de metrou.

Pun pariu că, acasă, o să povestească despre cum a apărat el o biată femeie săracă de un om fără suflet, la metrou.

A doua zi am sunat un prieten. Era un tip amuzant, cu ochi ca măslinele, român. Reuşise să facă doar trei ani de şcoală. Lipsa totală de educaţie nu îl împiedică să se plimbe pe străzile oraşului în maşini străine scumpe şi să locuiască într-o “căsuţă” cu nenumărate ferestre şi balcoane. De la prietenul meu am reuşit să aflu că această afacere, în ciuda aparentei spontaneităţi, este în mod clar organizată. Este supravegheată de reţele organizate de cerşetorie. Copii folosiţi sunt “închiriaţi” de la familii de alcoolici sau sunt pur şi simplu furaţi.

Eu trebuia să aflu răspunsul la întrebarea – de ce doarme copilul? Şi l-am primit. Prietenul meu rrom a rostit fraza în mod absolut obişnuit, cu o voce calmă, ca şi cum ar fi vorbit despre vreme, făcându-mă să mă zvârcolesc sub impactul şocului:

– Sunt pe heroină, sau pe vodcă…

Am rămas consternat. “Cine e pe heroină? Cine e pe vodcă?”

Mi-a răspuns:

– Copilul, ca să nu ţipe. Femeile stau cu el toată ziua; îţi imaginezi că puradelul s-ar plictisi…

Ca să ţină copilul adormit toată ziua, îl îndopau cu vodcă sau cu droguri. Desigur, organismul copiilor nu e capabil să facă faţă unui asemenea şoc. Şi adesea, copiii mor. Şi lucrul cel mai îngrozitor – uneori copiii mor în timpul “zilei de lucru”. Iar mama imaginară trebuie să ţină pe braţe un copil mort, până seara. Astea sunt regulile. Iar trecătorii o să arunce ceva bănuţi în pungă şi vor crede că fac o faptă morală. Că ajută o “mamă singură”…

A doua zi mergeam prin apropierea aceleiaşi staţii de metrou. Mi-am scos la lumină identitatea de jurnalist şi m-am pregătit să pornesc o conversaţie serioasă. Dar n-a mers. Însă a scos la iveală următoarele…

O femeie stătea pe jos şi ţinea pe braţe un copil. Am întrebat-o despre actele copilului şi, lucrul cel mai important, unde e copilul de ieri – lucru pe care ea l-a ignorat pur şi simplu.

Întrebările mele nu au fost ignorate de trecători. Mi s-a spus că sunt nebun, să ţip la o biată cerşetoare cu un copil. Până la urmă, am fost scos din staţia de metrou, în şuturi şi huiduieli. Singurul lucru care îmi mai rămânea de făcut era să sun la poliţie. Când a sosit poliţia, cerşetoarea şi copilul dispăruseră. Am rămas acolo, cu un sentiment deplin de “Încerc să mă lupt cu morile de vânt”.

Când vedeţi la metrou sau pe stradă femei cu copii, care cerşesc, gândiţi-vă înainte să duceţi mâna la buzunar. Gândiţi-vă că, dacă n-ar fi fost sutele şi miile noastre de mâini care se duc către buzunar, afacerea asta ar fi murit. Ar fi murit afacerea, şi nu copiii – îndopaţi cu vodcă sau cu droguri. Nu vă uitaţi la copilul adormit cu afecţiune. Ci vedeţi acolo oroarea… De vreme ce citiţi acest articol, acum ştiţi de ce doarme copilul din braţele cerşetoarei.”
(Textul a fost șter pentru o perioadă. Am hotărât să îl fac public din nou pentru că merită totuși citit și merită luată atitudine  în ceea ce privește această situație. Nu în ultimul rând  traducerea din engleză a fost realizată de magicInsights căruia îi mulțumesc. )

O scrisoare

Etichete

, , ,

…azi am redescoperit-o.

A trecut mai bine de jumătate de an de când întâmplător am găsit această scrisoare în coperta unui caiet vechi în care țin tot felul de amintiri. Se află acolo de când eram în clasele primare iar acum am ”dat peste ea” pe internet.
…mă emoționează mereu când o recitesc. Nu numai pentru că în ea întâlnești ”acel” mesaj pe care toți părinții l-ar transmite copiilor, dacă ar avea îndemânarea lui Alexandru Vlahuță, ci și pentru că sunt lucrurile pe care ai vrea să le spui tuturor persoanelor dragi pe care le iubești și care ocupă un loc special în inima ta.

„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită.
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de!câștigurile întâmplătoare şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta.
Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,
Al. Vlahuţă”

Scrisoarea lui Al.Vlahuțî, pentru fiica sa Margareta

P.S. Nu poate fi o întâmplare că am gasit-o chiar azi.
La mulți ani dragul meu!Nu cred că sunt cuvinte care să arate cât de important ești pentru mine…

Ca la începutul unui nou an

Există diverse modalități de a petrece la cumpăna dintre ani; unii sunt singuri, alții cu prietenii, unii merg la munte, mai sunt și cei care preferă cluburile, unii sunt alături de familie, alții langă persoane speciale din viața lor, iar unii sunt alături de mulți oameni dar singuri în esență. Pe unii îi prinde trecerea dintre ani la masă, pe alții în trafic, sau poate mult prea amețiți de aburii alcoolului. Unii dansează, alții se gândesc cu speranță la viitor, unii sunt retrospectivi în timp ce pentru o parte e doar o altă seară . Pentru toți însă această perioadă este frumoasă și unică, pentru că luna decembrie e o dată în an iar anii nu sunt niciodată la fel.
Pe mine….
Pe mine m-a prins așteptând cu nerăbdare noul an, poate unul mai bun în care creșterea și maturizarea nu vor mai fi atât de dificile cum au fost în 2012. Gândindu-mă la oameni care au contat, la cei care contează și care sper că vor conta și pe viitor și la oamenii noi pe care i-am cunoscut, cei care încep să conteze .
Nu o să continui cu o analiză critică de genul celor pe care le-am mai văzut pe internet/facebook zilele acestea, e treaba fiecăruia dacă știe, sau dacă vrea să estimeze corect valoarea serii ce tocmai a trecut. Nu o să fac inventarul sărmăluțelor, fripturii sau prăjiturilor înghițite de fiecare român care a ajuns noaptea trecută la UPU. Nici nu o să continui cu un lung șir de urări ce au devenit clișee și care nu mai transmit ceea ce ar vrea cu adevărat.

E un an nou, un nou început, e momentul să îți faci un ”To do list”, să stabilești noi priorități, să te bucuri de cei de lângă tine ( și poate să înveți cum să faci asta) Da, e momentul să înveți; cum să crești, cum să apreciezi oamenii din jurul tău,cum să uiți, cum să îi ajuți pe cei din jurul tău fără a aștepta ceva în schimb, cum să respecți, cum să iubești….
La multi ani!

Viata ante facebook

Acum ceva timp văzusem o poză pe facebook pe care scria ”Dacă nu mă vedeți 2 zile pe facebook să știți că mi s-a întâmplat ceva”. Ei bine, nu am pățit nimic deși am început să primesc destul de multe e-mail-uri în care sunt întrebată ce mai fac și dacă sunt ok pentru că nu am mai fost văzută pe facebook. Chiar și facebook-ul este îngrijorat pentru mine și îmi trimite mail-uri anunțându-mă că prietenii mei au diverse activități, iar eu am peste 200 de notificări, și o infinitate de mesaje și cereri de prietenie, iar eu ce fac?
Ei bine, eu nu reușesc să-mi accesez contul de facebook de 2 săptămâni (din cauza unor măsuri de securitate ce eu însămi le-am stabilit), iar acum cred că îi înțeleg pe cei care încearcă să renunțe la un viciu, pentru că în toată această perioadă am ajuns să-mi pun întrebarea: ”Ce făceam noi înainte de facebook?”
Ieseam la plimbare mai des, citeam sau ne uitam la filme seara, socializam la telefon sau pe mess( vă amintiți de acel program/aplicație/nu știu ce denumire tehnică are prin care stăteai exclusiv și vorbeai cu oamenii, eventual îți puneai o poza și un status la care nu aveai cum să primești un ”like” ci doar o apreciere atunci când chiar era cazul? Simpatică invenție, păcat că nu o mai folosește aproape nimeni). De albumele foto clasice ce să mai zic? Rare sunt pozele care să nu aspire la un loc în albumul tău virtual acum….
Fără check in, fără statusuri și fără un album nou, doar cu un post care nu știu sigur dacă va fi așa de citit pentru că nu am cum să îl promovez așa cum se cuvine pe facebook. Scopul lui? Nu cred că există unul, mi-e dor de profilul meu, nu intenționez să renunț la el, dar e un pas importat să realizezi că facebook-ul a devenit genul de iubit/ă manipulator, gelos și posesiv care nu te lasă să respiri fără ca el/ea să știe….

P.S. Există și dovezi care să ateste că trăiesc….

Orașul care înfolrește toamna

Etichete

, , , ,

Nu am văzut oraș care să fie mai frumos sau să-mi fie mai drag toamna cum îmi este Iașul. Nu aș putea să îl descriu în cuvinte pentru că lucrurile minunate care te impresionează nu ai cum să le exprimi, poți doar să încerci.
De ce este frumos?
Pentru că dealul Copoului își îmbracă covorul de frunze și e superb, conturând perfect clădirile ce au văzut veacuri de istorie. Parcul Copou este parcă desprins dintr-o poveste în această perioadă. În fața ochilor ți se așterne doar o mare de galben-arămiu presărată cu bănci care te îndeamnă să zăbovești și…să visezi. Fie că te îndrepți spre melancolie sau spre romantism acel loc nu are cum să te lase indiferent. Grădina Botanică găzduiește Expoziția de Crizanteme la începutul acestui anotimp, iar avalanșa de frunze nu ocolește nici acest loc, fiind încununată de sute de flori tomnatice multicolore.

De asemenea în această perioadă în Iași e prilej de mare sărbătoare. Sunt zilele orașului încununate cu Sărbătoarea Sfintei Parascheva( moaștele sale aducând mii de pelerini în fiecare an) și cu focul de artificii din fața Palatului Culturii care sunt, de la an la an, tot mai spectaculoase. Un Iași mai plin de viață nu ai cum să vezi în altă perioadă a anului. Cu atât mai mult cu cât amestecul de cultură, religie și distracție ( da, mirosul acela de mici si friptură împleticit cu standurile cu haine de piele și concertele din diverse parcuri) formează un tot unitar care nu deranjează și care reușește să mulțumească în mare măsură pe toată lumea.

Da, azi mi-e foarte dor de acasă și cred că în perioada aceasta a anului regret cel mai mult că nu mă pot afla în Iași. Dar Iașul e mereu în mintea și inima mea, pentru că nu există loc mai frumos decât cel de care ți-ai legat amintirile primilor 20 de ani de viață….

…voi ce faceți?

Etichete

, , , , ,

În urma unei discuții mi-am amintit azi de această înregistrare și de faptul că în perioada liceului mă motiva enorm( probabil datorită notei optimiste pe care rar o mai întâlnești în societate actuală).
”Scrisoare către liceeni” poate deveni oricând o scrisoare către tineri pentru că spune lucruri de care ar trebui să ținem cu toții cont până în momentul în care părăsim băncile școlii sau chiar până atunci când o să reușim să ne trasăm un drum în viață, devenind noi înșine părinții copiilor care vor reprezenta viitorul.

Ușa…

Există o regulă simplă în lumea aceasta, care spune că: o ușă închisă…TREBUIE SĂ RÂMÂNĂ ÎNCHISĂ.
Poate că cel mai important motiv este acela că, indiferent de cât ai visa, ți-ai dori sau te-ai ruga, dacă ai să faci greșeala de a o redeschide nimic nu va mai fi la fel. Nu va mai fi la fel pentru că ceea ce ai lăsat acolo nu va mai fi niciodată ceea ce a fost. Dacă ai lăsat cărți ai să găsești praf și pagini roase de tot felul de creaturi, dacă ai lăsat alimente ai să găsești mucegai, dacă…. ORICE ai fi lăsat ai să găsești doar fantoma ”mărului dorit” sau în cel mai dureros caz; o variantă putredă a acestuia.
În același timp ușa deschisă îți va chinui mereu conștiința, oferindu-ți zeci de variații a unor fraze care încep cu ”dacă…”, ”DACĂ…..”, ”dacă…” ,”da….” . Uite așa toată chestiunea asta devine agasantă și îți asiguri biletul de călătorie retur cu destinația ”Lacul incertudinii” situat în trecutul tău.
Cu toate acestea noi, oamenii, avem o plăcere desăvârșită de a deschide ușa, pentru că totul trebuie să aibă un sens. E ca atunci cand îți lipsește o piesă nesemnificativă dintr-un puzzle. Această piesă nu dă relevanță jocului, dar o cauți cu ardoare doar pentru că strică perfecțiunea tabloului. E răspunsul care ne lipsește, lucru pe care nu am avut curaj să îl facem, cuvintele pe care nu le-am putut spune. În căutarea acelui lucru mic riscăm totul, să stricăm puzzelul, să nu mai vrem să mai jucăm, să urâm puzzelurile, sau să ne rătăcim pe noi înșine.
….am deschis ușa și mi-am eliberat fantomele conștientă fiind că nu o sa mai găsesc niciodată ce am lăsat acolo. Am deschis-o pentru că vroiam să mă cobor în mocirla umană și să fac ca toți: să caut răspunsuri la întrebari care deja nu mai contau. Nu mai schimbau cu nimic prezentul construit pe temeliile trecutului deja cunoscut. Cu toate acestea am deschis-o….
În încercare mea de a-mi prinde fantomele mi-am dat seama că, există o regulă simplă în lumea aceasta ,care spune că: o ușă închisă…TREBUIE SĂ RÂMÂNĂ ÎNCHISĂ, așa că tot ce mi-a mai rămas e să strig; să strig stins, să strig mut, să strig lăuntric ”Ajutor! Vreau, nu, de fapt TREBUIE să o închid înapoi….”
(text scris pentru ediția din luna aprilie a Cenaclului Vuiet)

O viață fericită ține un minut

Etichete

,

De multe ori ajungem în punctul în care ne punem întrebări existențiale legate de viața noastră. Stăm, medităm, întoarcem problema pe față și pe spate și descoperim într-un final că timpul a trecut pe lângă noi , că am pierdut minute, zile, luni sau poate ani gândind cum am putea trăi și nu trăind.
Azi sistemul meu de gândire a primit o palmă, una care mă aduce în punctul în care ar trebui să clădesc un altul, dar poate că aceasta a fost adevărata lecție, nu trebuie să meditezi la cum să ai un sistem durabil, el se formează de la sine.
Carpe diem? Da, sună bine și cred că fiecare dintre noi a încercat acest lucru. Dar câți au reușit? Puțini. Asta pentru că sunt mulți oameni în lumea aceasta care au o viață fericită, dar nu sunt persoane fericite. Justificarea e simplă; fericirea acestora nu vine din interior, nu o trăiesc, nu o simt. E acea ”fericire pe termen lung” dar care evită oarecum propria persoană. Persoanele fericite, spre deosebire de cei care au doar o viață fericită, zâmbesc și sunt fericite în interior; pielea, ochii, mâinile sufletul, totul e pictat prin culorile fericirii.
…si de ce ține un minut?
Pentru că e singura unitate de măsură de care putem fi siguri. Pentru că viața se poate termina după orice minut. De aceea ar trebui să gândim mai puțin, să acționăm mai mult și să ne imaginăm că ceasul de câte ori noi ezităm în a lua o decizie, nu face ”tic-tac” ci ” gândesc-gândesc” și uite așa ajungem bătrâni,ridați și nefericiți.
De unde toate acestea? Nu, nu vin de la mine. E lecția pe care am primit-o de la un om cu o oarecare vârstă și care ma zguduit nu prin cuvinte mari, ci simple dar încărcate emoțional. De ceva timp îmi spune că sunt precum un uragan(mereu agitată, mereu împrăștiată, mereu schimbătoare, uneori certăreață) iar azi a terminat cu două întrebări aparent simple dar la care nu mă așteptam . Nu am știu ce să îi răspund iar partea cu uraganul mi-am însușit-o deja.
Am să închei și eu cu aceleași două întrebări. Nu pentru a-mi găsi eu un răspuns, ci pentru a demostra puterea simplității, așa că:
Tu de ce stai și gândești iar și iar înainte de a lua o decizie? Și mai ales, de ce îți e frică să fii fericit?